The Bunget

El Tres de Mayo 1808 en Madrid. Execuțiile răzvrătiților. Tablou de Goya De la sfârșitul secolului al XV-lea spaniolii slujeau regelui spaniol, dar se considerau în primul rând cataloni, castilieni, andaluzieni etc. La începutul anul 1808 bătrânul rege Carlos al IV-lea permanent negocia cu Napolen și în același timp lupta cu propriul urmaș Fernando. Primăvara francezii au intrat pașnic în Madrid, pentru a-l pune pe tronul Spaniei pe Joseph Bonaparte, fratele lui Napoleon. Oastele spaniole nu înțelegeau ce să facă. Și Carlos al IV-lea, și Fernando se aflau pe teritoriu francez, în Bayonne. Francezii au început să se comporte cu localnicii ca niște invadatori. La 2 mai 1808 populația orașului Madrid a început răscoala. Răscoala a fost susținută de câteva garnizoane locale și astfel au avut loc lupte de stradă. Comandantul armatei franceze Joachim Murat a fost un militar profesionist și avea generali iscusiți (mai ales Emmanuel Grouchy, care conducea cavaleria, cu experiență î

Geloftekerk . 1938 Jacobus Hendrik Pierneef a fost un pictor peisagist sud-african, considerat ca fiind unul dintre cei mai iscusiți meșteri din Africa de Sud. Majoritatea peisajelor sunt din zona Înaltului Veld, ce fusese pentru mult timp sursă de inspirație pentru artist. Stilul lui Pierneef a fost reducerea și simplificarea peisajelor în structuri geometrice, folosind linii și culori pentru a prezenta o anumită armonie și ordine în natură.  Pierneef este de origine bură, astfel fiind unul dintre pilonii civilizației Africii Albe. Frumoasele peisaje prezintă realitatea unei epoci, dar și dragostea sa față de natură. În picturile sale figurează preponderent populația afrikanerilor (africanilor albi), iar localitățile pe care le picta uneori aparțineau tot albilor. Din aceste motive, munca pictorului este neglijată de mulți occidentali anti-colonialiști.  'n Sommersmiddag, Bosveld . 1928 Operele lui Pierneef sunt mai mult decât niște peisaje. Pierneef a reușit să

„Ajungând la Palatul Sovietelor, Gherasimov și-a dat seamă că i-a mai rămas încă o jumătate de oră. Înaintea intrării principale, la o înălțime mică, erau agățate în aer două baloane. Între ele, pe niște funii groase, se dădea jos un televizor gigantic. Înaintea lui deja se adunase o masă de câteva mii de moscoviți. Ei așteptau. Ivan Artemievici a intrat în Palatul Sovietelor prin a 38-a scară și s-a ridicat pe ascensorul express. Înaintea lui a apărut imaginea imensă a holului. Marmură, flori, tablouri, sculpturi. Și nu aveau sfârșit sălile de festivități împopoța te... În fiecare hol era prezentă o climă deosebită, ce aparținea doar lui: aerul uscat al stepelor Kazahstanului, aroma grădinilor cu mere ale Ucrainei, mirosul pădurii din Vologda și aerul malului Mării Negre umplut de soare. Ivan Artemievici credea că face o călătorie minunată prin largul țării sale. Tovarășul Stalin și-a început raportul. În cabinele izolate ale zecilor traducători, instant, se făcea traducerea

Când am vizitat prima oară orașul Strasbourg, acesta mi s-a părut foarte confortabil, iar contrastele acestuia m-au fascinat mai mult decât cele ale orașului Paris. Pe lângă faptul că sunt germanofil, iar orașul de pe Rin este plin de arhitectură germană din toate perioadele, mi s-a părut că e un oraș într-adevăr construit pentru oameni. Orașul este frumos, are piste ciclabile și e curat.  Cel mai frumos element al urbei este simbolul acesteia: Catedrala Notre-Dame din Strasbourg. Un lăcaș de cult romano-catolic construit în stil gotic din cărămidă vosgiană. Frumusețea lui este justă, pentru a și consumat multă muncă și resurse. Acest articol scurt este dedicat acestui edificiu. Cathédrale Notre-Dame de Strasbourg este o catedrală romano-catolică construită în orașul Strasbourg, pe locul unui fost templu roman. Arhitectura lăcalușului e gotic și are înălțimea de 142,11 metri. A fost cel mai înalt edificiu din lume între 1647 și 1874.  După incendiul din 1176 care a distrus p

Muzeul literaturii din Baku, Azerbaidjan. 1939 Arhitectura stalinistă a fost un curent apărut în URSS la mijlocul anilor 1930 și care a apus la mijlocul anilor 1950, fiind specific ambițiilor totalitare ale lui Iosif Stalin. Această arhitectură a îmbinat câteva stiluri, unite prin caractere comune, care deosebeau arhitectura stalinistă de celelalte curente arhitecturale din URSS (constructivismul, raționalismul) și din afară (preponderent modernismul). Rolul acesteia era monumentalismul clasic, care îmbina elemente din empire, eclicticism și art déco. După cel de-Al Doilea Război Mondial arhitectura stalinistă s-a extins, astfel, pătrunzând și în țările comuniste europene, Republica Populară Chineză și Republica Populară Democrată Coreeană. Exemplare minunate ale acestui stil în Europa putem găsi în republicile ex-sovietice, Polonia și România. Această arhitectură este prețuită de mulți iubitori de artă, slăvită de neo-naziștii și comuniștii ruși, dar și urâtă de susținătorii

Muzeul este o instituție permanentă, deschisă publicului, care se ocupă cu strângerea, păstrarea, identificare, catalogarea, analizarea, conservarea și expunerea diverselor obiecte sau artefacte ce prezintă interes științific, istoric, artistic, tehnologic etc. Definiția e clară, dar în unele cazuri instituția este și ea un obiect ce prezintă interes istoric sau artistic. Uneori muzeele sunt atât de frumoase încât le vizitezi doar ca să privești pereții, nu și tablourile de pe aceștia. O astfel de instituție este Muzeul d’Orsay din Paris, farmecul căruia este format din frumusețea sa arhitecturală și colecția de tablouri ale impresioniștilor și post-impresioniștilor (3300 în total). Muzeul este situat pe locul fostului Palat d’Orsay, construit în anul 1810 și cumpărat în 1840 de Sfatul Țării (cel francez). După incendierea lui din 1871, pe timpul Comunei de la Paris, acesta este lăsat în ruine până la construcția Gării d’Orsay de către Victor Laloux. Clădirea a servit drept

Palatul lui Dioclețian. Ilustrație de Ernest Hebrard, 1912 Dacă bizantinii secolelor VI, X și XIV ar fi auzit de la noi că ei sunt bizantini, iar țara lor se numește Bizanț, atunci majoritatea dintre aceștia nu ar fi înțeles despre ce vorbim. Cei care ar fi înțeles, ar considera că îi numim după capitala țării lor, dar și într-o limbă învechită, care e folosită de către oamenii de știință, pentru ca vorbirea lor să fie mai fină. Țara, care ar fi fost numită de către locuitorii ei ca fiind Bizanț, niciodată nu a existat. Cuvântul „bizantini” niciodată nu a fost utilizat de către locuitorii oricărui stat. Cuvântul respectiv uneori se folosea pentru a denumi locuitorii orașului Constantinopol, după denumirea orașului antic Byzantium, care în anul 330 a fost reînființat de căte împăratul Constantin ca fiind Constantinopol. Așa se numea doar în textele scrise în limba literară, stilizat sub greaca veche. Portretul lui Iustinian © Wikimedia Commons Denumirile date de către

Imagine din revista Le Monde Elegant. 1863 În perioada sovietică, în Leningrad (astăzi Sankt-Petersburg) se putea cumpăra haine într-un atelier cu denumirea neoficială „Смерть мужьям, тюрма любовникам” („Moarte soților, închisoare amanților”). Numele glumețului nu a fost păstrat de istorie, din păcate. Însă, putem spune că orice alt magazin de modă poate fi numit astfel.  Redacția revistei „Новое литературное обозрение” („Noua recenzie literară”) publică câțiva ani la rând almanahuri pentru specialiștii din domeniul istoriei modei. Studiul „Новое платье империи: история российской модной индустрии, 1700-1917” („Noua rochie a imperiului: istoria industriei modei rusești, 1700-1917”) pregătită de istoricul american Christine Ruane se găsește acolo. Redacția Bunget a găsit fragmente din această carte și vă propunem să citiți despre apariția magazinelor de modă moscovite. La începutul secolului al XX-lea în majoritatea orașelor europene au apărut întregi cartiere comerciale, în

Carul Teatrului Național la parada coronării Regelui Carol I la 10 mai 1881 Carol Popp de Szathmary a fost un pictor și grafician român de etnie maghiară, primul fotograf de artă și documentarist din Regatul României și unul dintre primii zece fotografi din Europa. Studioul fotografului îi aducea mulți bani și, anume aici Szathmary își îndeplinea munca în domeniul artelor aplicate: litografia hărților Valahiei, comenzile Ministerului Muncii Sociale pentru desenul drapelelor țării și designul medaliilor naționale, de exemplu „Steaua României”.  Încă în anul 1864, la comanda Ministerului Culturii și Educației Naționale, pictorul a creat proiectul mormântului lui Mihai Viteazul, rămășițele căruia au fost mutate din Mănăstirea Dealu la Mănăstirea Mihai Vodă. În anul 1872 consiliul municipal al capitalei s-a gândit la crearea unui proiect interesant, dar bizar pentru acel moment. Este vorba despre cărți de joc „pentru ridicarea spiritului patriotic” pe care trebuiau reprezentați