BIZANTINII ȘI ROMANITATEA

Palatul lui Dioclețian. Ilustrație de Ernest Hebrard, 1912

Dacă bizantinii secolelor VI, X și XIV ar fi auzit de la noi că ei sunt bizantini, iar țara lor se numește Bizanț, atunci majoritatea dintre aceștia nu ar fi înțeles despre ce vorbim. Cei care ar fi înțeles, ar considera că îi numim după capitala țării lor, dar și într-o limbă învechită, care e folosită de către oamenii de știință, pentru ca vorbirea lor să fie mai fină.


Țara, care ar fi fost numită de către locuitorii ei ca fiind Bizanț, niciodată nu a existat. Cuvântul „bizantini” niciodată nu a fost utilizat de către locuitorii oricărui stat. Cuvântul respectiv uneori se folosea pentru a denumi locuitorii orașului Constantinopol, după denumirea orașului antic Byzantium, care în anul 330 a fost reînființat de căte împăratul Constantin ca fiind Constantinopol. Așa se numea doar în textele scrise în limba literară, stilizat sub greaca veche.

Portretul lui Iustinian © Wikimedia Commons

Denumirile date de către bizantini Imperiului Roman de Răsărit începând cu secolele III-IV (chiar și după cucerirea Constantinopolului de către turci în 1453) au legătură directă cu moștenirea romană: statul romeilor, sau romanilor (basileia ton romaion), Romania, Romaida.


Populația se numeau romei sau romani (romaioi) și erau conduși de un împărat roman numit basileu (basileus ton romaion), iar capitala o numeau Roma Nouă (Nea Rome). 


De unde s-a luat cuvântul „Bizanț” și închipuirile străinilor în privința Imperiului Bizantin ca stat apărut pe teritoriul provinciilor de est al fostului Imperiul Roman? Ideea e că în secolul XV Imperiul Roman de Răsărit și-a pierdut vocea auzită și înafara acestuia: tradiția romană de răsărit a autoidentificării au ajuns izolată în zona pământurilor grecești, care aparțineau Imperiului Otoman; important era că despre Bizanț scriau oamenii de știință occidentali.

Ieronim Wolf. Gravură de Dominicus Kustos, 1580

În tradiția occidentală europeană statul Bizanț a fost creat de către Ieronim Wolf, umanistul și istoricul german, care în 1577 a publicat „Corpul istorirei bizantine”. Această carte a reprezentat o antologie de compuneri preluate de la istoricii Imperiului Roman de Răsărit cu traducere latină. Anume începând cu această carte termenul „bizantin” a intrat în scrierile occidentale europene.


Pentru bizantini, care se numeau romei-romani, istoria marelui imperiu nu se terminase niciodată. Însăși această idee poate părea absurdă. Romulus și Remus, Numa, Augustus Octavian, Constantin I, Iustinian, Mihail cel Mare Komnin, cu toții s-au aflat în fruntea poporului roman. 


Înaintea căderii Constantinopolului (chiar și după aceasta) bizantinii se considerau locuitori ai Imperiului Roman. Instituțiile sociale, legile și statalitatea s-au păstrat în Bizanț încă de pe vremea primilor împărați romani. Creștinizarea aproape că nu a influențat construcția juridică, economică și administrativă a Imperiului Roman. Dacă izvoarele bisericii creștine bizantinii le vedeau în Vechiul Testament, atunci începutul istoriei politice proprii îl atribuiau, ca și romanii antici, troianului Aeneas (eroul identității din poemul lui Virgiliu).


Ordinea socială din Imperiul Roman și simțul apartenenței la patria romană în lumea bizantină erau combinate cu știința și cultura literară greacă. Bizantinii considerau că literatura antică greacă e și a lor. Practic, diferența ideologică dintre romanitatea bizantină și elenism nu i-a împiedicat pe aceștia să păstreze moștenirea culturală antică. Textele antice nu se distrugeau, ci se copiau. Literatura elenă continua să fie cea mai importantă parte componentă din programul școlar bizantin. Omul educat trebuia să-i citească și să-i știe pe Homer și Euripide. Multe elemente ale culturii antice s-au păstrat în Bizanț, însă cu modificări mari și cu chip nou religios.

Toamna. secolul IV

Text de: Cătălin CREȚU

Sursă: Civilization UK, Herzog Anton Ulrich-Museum Braunschweig, Whitworth Art Gallery, The University of Manchester


© BUNGET 2016