The Bunget

          Încă o zi boemă care mă duce din lumea contingentă într-o lume lipsită de vitalitate, creată în mintea mea din gânduri psihedelice, care duce o valiză plină cu idei nonconformiste ce cad peste gândurile altor vremuri grele. Strâns de gât de o imagine morbidă a sorţii, mă pomenesc cu încă o bătaie de cap, cu încă o stâncă în faţa principiilor mele, dar, negreşit, această lipsă de vitalitate din interiorul lumii mele creează o anumită dualitate a egoului meu. În lumea mea nouă, cea care abia începe să se formeze, voi înlocui unele elemente necesare cu nişte noi modele primordiale sau poate mai puţin banale. Vreau să plec de pe tărâmul în care încerc să înlocuiesc singurătatea cu acea fată pistruiată care deja nu mă mai inspiră, dar m-am obişnuit să-mi creez iluzii şi să le culeg într-o cunoaştere tăcută care nu îmi mai povesteşte nimic despre mine şi lumea în care mă duc. Agarta sau Tule?! Habar nu am care este vectorul de dezvoltare a egoului meu atâta timp cât voi păşi pe

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine, nu pentru pătule, nu pentru pogoane, ci pentru văzduhul tău liber de mâine, ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri, pentru cântecul tau ţintuit în piroane, pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri, ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele, ci ca să aduni chiuind pe tăpşane o claie de zări şi-o căciulă de stele, ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane şi zarzării ei peste tine să-i scuturi, ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! Şi ca să pui tot sărutul fierbinte pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane, pe toate ce slobode-ţi ies înainte, ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii! Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane! Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii, ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!  Text de: Radu Gyr

Caracteristica veacului în care trăim este că pretutindeni, în toate colțurile lumii, se agită chestiunile de viață și de moarte pentru clasele apăsate. Ca-n ajunul unui 1789, mai formidabil și mai măreț decât al veacului trecut, popoarele se frământă în dureri și-n lupte fără preget, și din aceste frământări, din luptele acestea, din zgomotul, din înfierbințeala, din fierberea veacului nostru va trebui să se nască pruncul visat, societatea viitoare. Una câte una se mătură dărâmăturile clădirii de azi, a cărei tencuială cade încetul cu încetul sub ciocanul nemilos al vremii nouă... Acum o jumătate de veac, Chateaubriand, credincios prejudecăților epocii și cuprins de deznădejdea evlaviosului în fața șuvoiului vrășmaș ce se urcă amenințător, scria: „Europa merge spre democrație... De la David și până în vremile noastre, regii au fost chemați, națiunile parcă sunt chemate la rândul lor... Societatea veche piere cu politica din care a ieșit... Era popoarelor a venit”... De atunci și

EPISODUL III.Şoimul 1.Baldea şi Stoica Un chip uman a apărut în zare. Făptura venea spre Baldea şi Stoica. Când a ajuns lângă aceştia, făptura fu văzută deplin. Era un moş îmbrăcat într-un set de haine ţărăneşti. Slab, pur şi purta o desagă frumos ornamentată, avea picioarele goale, iar pe umăr avea o bufniţă. Baldea şi Stoica păru speriaţi. Mai speriat păru Baldea. Straniu li s-a părut faptul că totul s-a schimbat brusc şi că a apărut acest moş din neant, iar morile de vânt ... acestea deloc nu ar trebui să apară. Nicăieri prin apropiere nu se găsea aşa ceva. Totul păru utopic. Moşul a scos din desagă un cuţit şi un răvaş. I-a privit pe bravi în ochi şi le-a vorbit întinzându-le cuţitul şi răvaşul. —De ce nu aţi spus că deodată că sunteţi în căutarea Batariei?Uite aici nişte lucruri care vă vor ajuta să intraţi în Bataripor. -spuse moşul. —Mulţumim bătrâne. -spuse Baldea şi luă darurile moşului. — Noi nu căutăm Bataria. El caută Bataria, -spuse Stoica arătând spre Ba

Cerul se umbreşte cu mii de curcubee întunecate. Pe calea lor o suliţă înfiptă în urzeală, la apus, cârpeşte poteci de cuvinte lizibile, neobosite, sub marea curcubeelor întunecate moare supus. Mă prind în ghiare sentimentele ce vin buiestru pentru a mă străpunge. Vin să mă supună. Un roşu aprins ca o faţă stranie a iubirii, transformă iarba în săgeţi, iar Pământul în Lună. O ultimă speranţă să văd o lumină e să uit sentimentul, să mă închid, însă mirosul de sânge şi o muşcătură  mă face mai sălbatic, dar cu un spirit divin. Nu vreau să scap de umbra Nastăi, năpastăi, de a ei eternă ură. Înfruntat în luptă, urc sus, la răsărit. Fug de propriile mele cioburi de iubire. Mă prefac că mai primesc căldură, dar zeii ştiu de ce eu sunt prins în neştire.  Text: Cătălin Creţu (c) RBT 2014

O vreme de foame, cu sângele cerbului, rămasă nemişcată, încălecase grifonul. Într-un zâmbet larg, prin limbile de foc, urmărind copacii a găsit supraomul. Un ghiuj ce se fărâmă în liniştea mulţimii, urcând pe zidul iernii dinainte ce venise. Supraomul cade, el încă speră şi respiră, el îşi umple setea de sânge cu vise. Pe o măgură eliberată de zei, alungă bezna plutind pe deasupra gângăniilor apărute brusc. Loveşte moara de la răspântie, urcând brâul. Lumea celestă şi măgura lega un tărâm mai îngust. Devenit de nepătruns, drumul dezorientat de prisos urzeşte deznădejde în originile pământului. Capetele din ţeapă ce privesc spre pârâu indică locul unde pluteşte negura câmpului. Text: Cătălin Creţu (c) RBT 2014