The Bunget

Este curios faptul că unii oameni nu pot înțelege valoarea apei gratuite și care plătesc un preț foarte mare pentru aceasta. În zilele noastre, doctorii buni sunt de acord că aproape toată lumea, excepție fiind cei care au nevoie de o dietă specială, trebuie să bea apă regular: un pahar înaintea micului dejun, unul înaintea lunch-ului, unul după amiază, unul înainte de culcare și unul la fiecare masă. De la șase la opt pahare de apă pe zi. Mai mult de două treimi din greutatea corpului este apa. Apa formează cea mai mare parte a sângelui. Dacă sângele nu primește cantitatea de apă de care are nevoie, acesta va absoarbe apa din țesuturile corpului și va fi supraîncărcat cu deșeuri nocive.  Otrăvurile produse de corp sunt eliminate de apa pe care o bem. Dacă bem prea puțină apă, acestea tind să rămână în corp. Vara aceasta probabil că veți conduce, călători pe la țară. Aveți grijă ca apa pe care o beți să fie pură. Uneori acele puțuri vechi și izvoare transportă germeni tifoizi

Friedrich Overbeck „Italia și Germania” (1811-1828) În anul 1810, câțiva pictori germani, mutându-se la Roma, au creat o obștină într-o mănăstire abandonată, pentru a crea în armonie arta pur creștină înercând să atingă frumusețea renascentismului. Nazariștii (denumirea grupului, probabil, a fost inspirată din obștina antică evreiască a nazoreilor sau din Nazareth, orașul lui Iisus Hristos) se inspirau în proporție egală din arta italiană și germană încercând să facă o sinteză a tradițiilor. După eliberarea Germaniei de sub jugul napoleonian, majoritatea pictorilor nazariști s-au întors acasă. Johann Friedrich Overbeck (1789-1869) a rămas la Roma, dar anume lui îi aparține manifestul programului nazarist ce cuprindea nu numai domeniul artei. Inițial, acesta a fost doar un manifest al prieteniei. Peste 16 ani după moartea lui Franz Pforr, Overbeck a finisat ideea până la o alegorie mai globală, transformând tabloul într-o „uniune sfântă” ce unea nu numai mâinile eroinelor (It

Colegiul franco-britanic a fost creat după Primul Război Mondial pentru a celebra prietenia dintre Franța și Marea Britanie. Inițial, trebuia recrutat un număr egal de studenți francezi și britanici. În anul 1927 a fost constituit un comitet pentru recoltarea fondurilor necesare pentru construcție. Printre donatori figurează statul francez și un cuplu franco-britanic, Edward și Helen Nathan. Clădirea a fost inaugurată la 16 iulie 1937, în prezența președintelui Republicii franceze Albert Lebrun și ministrul francez al educației naționale Jean Zay și ambasadorul Franței în Marea Britanie Eric Phipps. Colegiul franco-britanic a fost creat de către Pierre Martin și Maurice Vieu, doi arhitecți care au proiectat și Casa studenților Asiei de Sud-Est. Ei și-au imaginat o clădire sumbră și armonioasă în stil (cărămizi roșii, bow-windows și hogeaguri înalte) și inspirată din colegiile de peste mare. Între 1999 și 2001, Colegiul franco-britanic a fost obiectul unei vaste campanii

„ Astăzi șlagărul este cea mai directă apariție a răului în artă. Și e răul în sensul direct al cuvântului. Pentru că răul are o culoare locală. Comun pentru orice localizare este stereotipizarea gândurilor, simțurilor. Șlagărul este simbolul acestei stereotipizări. Șlagărul este ca o conservă sau o pastilă cu acțiune precisă. Și anume asta este cel mai mare rău: paraliciul individualității, asemănarea tuturor. Șlagărul mai e și produsul, și motivul acesteia. Există o inversă legătură dintre originea șlagărului și influența asupra nașterea șlagărelor noi, pentru o continuă stereotipizare. Bineînțeles că există o oarecare pozitivitate mecanică în șlagăre: pentru aerobică sunt folosite șlagărele, și aceasta, probabil, este bine. În principiu, șlagărul în dezvoltarea artei este simbolul răului. Acum să vorbim despre altceva. Bineînțeles că răul trebuie să atragă. Răul trebuie să fie plăcut, seducător, și trebuia apară ca ceva ce intră în suflet, confortabil. În orice caz tr