Friedrich Overbeck „Italia și Germania” (1811-1828)
În anul 1810, câțiva pictori germani, mutându-se la Roma, au creat o obștină într-o mănăstire abandonată, pentru a crea în armonie arta pur creștină înercând să atingă frumusețea renascentismului. Nazariștii (denumirea grupului, probabil, a fost inspirată din obștina antică evreiască a nazoreilor sau din Nazareth, orașul lui Iisus Hristos) se inspirau în proporție egală din arta italiană și germană încercând să facă o sinteză a tradițiilor. După eliberarea Germaniei de sub jugul napoleonian, majoritatea pictorilor nazariști s-au întors acasă. Johann Friedrich Overbeck (1789-1869) a rămas la Roma, dar anume lui îi aparține manifestul programului nazarist ce cuprindea nu numai domeniul artei.
Inițial, acesta a fost doar un manifest al prieteniei. Peste 16 ani după moartea lui Franz Pforr, Overbeck a finisat ideea până la o alegorie mai globală, transformând tabloul într-o „uniune sfântă” ce unea nu numai mâinile eroinelor (Italia poartă o coroană de dafin și haine perugiene, iar Germania poartă un costum din portretele lui Cranach), dar și peisajele din spatele lor: dealurile umbriene ce se topesc și un gotic dur nemțesc.
Jean Hippolyte Flandrin „Tânărul ce stă pe malul mării” (1836)
Elevul lui Engra, Flandren (1809-1864) a fost un pictor istoric, iar pe acele vremuri astfel erau numiți cei care creau tablouri pe teme religioase. Ele au fost uitate foarte bine. Doar tabloul acestui tânăr a rămas în istoria artei, răspândindu-se în gravuri și litografii, dând naștere „pozei lui Flandren” și multor replici și remake-uri. Inițial, atmosfera antică a corpului nud pare romantică, apoi devine o temă a stilizării istorismului și mai târziu se transformă în modernism, parțial, din cauza manierei ostentative. Flandren a creat o formulă.
Alphonse Allais „Lupta negrilor într-o peșteră, în timpul nopții” (1893)
Privind acest tablou ne putem imagina cu ușurință cum arătă tabloul lui Alphonse Allais (1854-1905) „Fetele anemice merg spre prima comuniune printr-un viscol de zăpadă” (1894). Aceste „dreptunghiuri” au epuizat biografie lui Allais ca pictor, la fel ca și biografia lui ca fiind compozitor prin „Marșul funerar pentru îngropatul surd”, partitura căruia prezenta o foaie pentru note goală. El nu era acel gen de om care s-ar fi oprit la un anumit domeniu. Acesta era considerat jurnalist, literator, născocitor de anecdote. Odată, fără a părăsi cafeneaua pe care o vizita mereu, acesta a făcut un studiu serios despre fotografia color, a lecuit cu succes oameni cu un placebo inventat de el și a făcut niște descoperiri chimice. Contemporanii nu-l băgau în seamă și făceau glume pe seama lui. Atitudine serioasă față de acest individ a apărut abia în anii 1920. Dadaiștii și suprarealiștii îl considerau geniu, mai ales că Allais a fost mentorul și prietenul lui Erik Satie (autorul primului balet suprarealist).
Text de: Cătălin CREȚU
© BUNGET 2016
Comments
Post a Comment