The Bunget

Colţul ce-a făcut vrăjitorul a făcut o pradă carnagiul neobişnuit. Se tângui tot şanţuri de lumină pe ruinele închipuirii cadavrelor ce-au înnegrit. Obişnuiau culcuşul şoaptelor revoluţionare încetişor muri carnagiul când o văzu. Omorât printre spirite păşea ducând tălpăşiţa. Avea să pângărească ce-i dădu. Miazănoapte. Nicio urmă de umbră. Noaptea şoaptelor păru tăcută şi înfometată. Căţărat prin gura muntelui, în forfota voinţei păşeşte cu simboluri să-i aline durerea încleştată. Despicând pumnale, împodobeşte gloanţe. Cioburile străchinii zburase prin pietre. Tresări amestecându-se să evite sângele focului ce trosnea, ridicându-se în capul oaselor şi mişcându-şi ambele membre. Text: Cătălin Creţu Artă de: Carne Griffiths

Soarele iese în fiece zi să se arate pe cerul strâmb al lumii noastre încercând să verse raze de speranţe în capurile unei mari minţi proaste şi totodată, mai cu seamă, vrea să fie un nou stăpând în aceste ţinuturi lăsând să piară singurătatea şi trufia. Vrea să fie peste noi mii de fluturi. Vântul bate moderat ca să ne fie lecţie de învăţat, căci fiecare  trebuie să-şi schimbe viziunile şi gândurile vide murdare. Pătată este lumea noastră şi lasă-n urmă mii de gafe nevăzute călărind peste ţărmurile inocente şi făcându-le tot mai "avute". Norii strâmbi cad peste noi şi veghează astupând cerul şi orbindu-ne puţin, ei peste ce-i mai rău şi mai urât se lasă încercând să schimbe lumea mai fin. Strâmb e oraşul şi copacii, strâmbe sunt sufletele umane, iar zeul Val, negreşit ne face pe toţi corecţi, ne scrie o carte nouă, fără eroare. Din plin văzduhul, negreşit menţine pace, căci păsările zboară neîncetat, iar vocile zeilor se aud prin tunete, iar vo

Episodul II. Visul 1.Baldea "Secundele ceasului trec mai greu ca de obicei, iar vântul nu mai e vânt şi soarele nu mai e soare." Baldea părea speriat, iar tot ce-l înconjura devenea din ce în ce mai straniu. Nu mai era în stare să recunoască lumea în care trăieşte. Inima începu să bată din ce în ce mai încet, iar frunzele cădeau în sus. Camarazii săi dispăru. Baldea pierduseră controlul asupra minţii. Nu el e cel ce gândea. Cerul trăsniră în două. Soarele fu înlocuit cu luna. Luna abia se mai vedea. Vântul nu se mai simţea deloc deşi copacii zburdau. Speriat, Baldea fuge pe o potecă. Poteca însă se făcu mai îngustă şi s-a împietrit. Făpturile pădurilor au dispărut şi ele. Poteca se transformase-ntr-o prăpastie şi Baldea căzu în întuneric. 2.Branea Săgeata zbura spre un cerb ascuns printre copacii din susul izvorului. Branea căuta de mâncare pentru camarazii săi adormiţi. Dintr-un motiv necunoscut, Branea era singurul brav orav rămas treaz. "Posibil să fi

Se aud păsările cântând Şi caii bravilor cobor la vale, Iar natura veşnic înflorind Flutură aripile cereşti în zare. Se aude râul încet curgând Şi caii bravilor cobor din munţi, Iar satele de la poale aşteptând Speră ca bravii să fie mai mulţi. Rugi neîncetate către zei Şi zeci de mii de ostaşi porniţi la drum. Bravii coboară printre ei, Iar ei se aşteaptă la un trai mai bun. Pădurile întunecate spre palatele jupânilor Blestemate să fie, căci e păcat Să nu treci de ele, de capcana stăpânilor, De fiare diavoleşti până-n palat. Sunete de lovituri de sabie, Ţipete ale fiarelor răufăcătoare. Atmosfera e-mbogăţită de un pui de vrabie Ce deasupra bătăliilor a îndrăznit să zboare. Harpele au început să cânte, Iar sângele se scurge pe râu. Plânge Mol după spiritele înfrânte, Plânge Mol vărsând un nou râu. Text: Cătălin Creţu (c) RBT 2014

Vânturi nebune bat printre nori pe gândirea necitită a egoului meu, sfărâmând din nedoriţii fiori şoaptele ciudate a unui zmeu ce priveşte spre măreaţa lună înfiorând melodiile naturii murdare, împingând spre ridicol o glumă pentru un rege cu gusturi amare. Cântă muzica din harpă şi viori, se aude în inima poetului cum cade vioara peste flori, cum ard ochii profetului. Lăcrimând în zadar el fuge călcând pietrişul cu picioarele goale şi strigând în liniştea ce-l străpunge până când ecoul şi umbra nu moare. Jos e bufonul cu tot cu gândire, cu tot cu dantelă şi ukulele. Jos e veşnica taină din neştire cu tot cu umor şi vremuri grelle. Text: Cătălin Creţu (c) RBT 2014

Episodul I.  Ploaia fără vlagă. 1.Stoica "E cam întuneric aici. Nu mai văd nimic. Nici măcar nu-mi pot vedea gândurile care deja încep să se scufunde într-o rătăceală." Zeci de mii de stropi cădeau în preajma lui. De câte ori nu ar încerca Stoica să le urmeze, stropii fugeau de el precum ar fi fermecaţi.De-ar fi sau nu loc pentru vrăjeală într-un spaţiu atât de necunoscut ca acela în care se afla Stoica, oricum era dificil să te orientezi când totul în jur fu nevăzut. Stoica începu să-i bănuiască pe zei, învinuindu-l pe Kandaonis pentru toate. Se mai gândea Stoica şi la faptele sale din trecut, la fărădelegile săvârşite împreună cu mercenarii săi, cu sufletul neîmpăcat şi furia din inima sa. Stropii continuau să cadă, iar stoica simţea apropierea somnului. Somnul nu a fost unul obişnuit, ci unul vrăjit. Simţea o forţă a duhurilor rele ce încercau să-l omoare. El însă închise ochii şi sel lăsase dus de muzica apei vrăjite. Negreşit, acea muzică îl duse într-un vi

Ciudată femeie cu zâmbet de om. Priveşte cu ochii grei în ochii mei, Iar acolo e întunericul amarului tangou, Fără felinare bizare sau alte idei. Devine din ce în ce mai frumoasă, Iar eu iau de la capăt noaptea bogată. Trece un şobolan pe mâna mea, Deşi era deja târziu pentru o altă drogată. Furate idei de la cealaltă parte a capului, Cu ochii la ea şi gândul la ele, Stau culcat într-un hamac de lângă masă, Pictând scrisuri mişcătoare şi grele. Chiar dacă nu-mi mai pasă, Torn alte manifeste ale virilităţi mele, Dar odinioară o blondă îmi spunea Că nu se dă păcălite numai de ele. Deşi cu rime în cap şi-n gloanţe, Scuip vreo trei strofe cu idei fragile, Căci nimănui nu-i pasă de virus, Căci nimeni nu vrea idei umile. Razna au luat-o cu toţii din mine, Iar ei vorbind între ei se împotrivesc. Refuz la revenirea la contingent  Şi nu mai vreau să ştiu ce trăiesc. Necondiţionat de lătratul pereţilor vorbăreţi, Mă simt din ce în ce mai (ne)bun. Regăţeanca nu m

La margine de foaie se scurge cerneala Peste scrisul vieţii mele cu ironie, Lăsând în urmă cuvinte noi formate Ce relevă numai mesaje de agonie. Iar când istorisirile false ce mi s-au lătrat Se vor lăsa ca o plapumă de cuvinte  Peste urma din ultimul meu răvaş, Istoria nouă mi se va scrie în minte. Îngeri înarmaţi cu diavoli binefăcători Valsează-n jurul lumii poemelor mele Pe o cârpă umezită de speranţe milenare Uitând deja uzul călimarelor grele. Vântul a fost lucitor, iar păsările grăbite. Am închis geamul să nu aud balade. Am uitat sâmbăta şi ziua de mâine. Am călcat peste enşpe mii de năvoade. Te doream cu Soarele să faceţi cald, Dar am chemat Luna adormind-o-n flori. Iar tu dormeai lângă mine, apărută din neant. Eu cu Luna cad, iar tu cu Soarele cobori. Prin grădina veche din infernul citadin Te voi alina cu o blană de hermină. Tremur haotic stând lângă geam, lângă tine, Într-o noapte bine pusă ce nu se termină. Text: Cătălin Creţu (с) RBT 20