Vânturi nebune bat printre nori
pe gândirea necitită a egoului meu,
sfărâmând din nedoriţii fiori
şoaptele ciudate a unui zmeu
ce priveşte spre măreaţa lună
înfiorând melodiile naturii murdare,
împingând spre ridicol o glumă
pentru un rege cu gusturi amare.
Cântă muzica din harpă şi viori,
se aude în inima poetului
cum cade vioara peste flori,
cum ard ochii profetului.
Lăcrimând în zadar el fuge
călcând pietrişul cu picioarele goale
şi strigând în liniştea ce-l străpunge
până când ecoul şi umbra nu moare.
Jos e bufonul cu tot cu gândire,
cu tot cu dantelă şi ukulele.
Jos e veşnica taină din neştire
cu tot cu umor şi vremuri grelle.
Text: Cătălin Creţu
(c) RBT 2014
Comments
Post a Comment