BALDEA. VÂNTURILE PĂDURII

Episodul I. 
Ploaia fără vlagă.

1.Stoica

"E cam întuneric aici. Nu mai văd nimic. Nici măcar nu-mi pot vedea gândurile care deja încep să se scufunde într-o rătăceală."

Zeci de mii de stropi cădeau în preajma lui. De câte ori nu ar încerca Stoica să le urmeze, stropii fugeau de el precum ar fi fermecaţi.De-ar fi sau nu loc pentru vrăjeală într-un spaţiu atât de necunoscut ca acela în care se afla Stoica, oricum era dificil să te orientezi când totul în jur fu nevăzut. Stoica începu să-i bănuiască pe zei, învinuindu-l pe Kandaonis pentru toate. Se mai gândea Stoica şi la faptele sale din trecut, la fărădelegile săvârşite împreună cu mercenarii săi, cu sufletul neîmpăcat şi furia din inima sa.

Stropii continuau să cadă, iar stoica simţea apropierea somnului. Somnul nu a fost unul obişnuit, ci unul vrăjit. Simţea o forţă a duhurilor rele ce încercau să-l omoare. El însă închise ochii şi sel lăsase dus de muzica apei vrăjite. Negreşit, acea muzică îl duse într-un vis al unui somn mai adânc decât Kagaiura. De parcă s-ar fi rupt de lume şi a pierdut contactul cu propriul său trup. Vrăjit, torturat de neştiinţă. Pierdut printre vise întunecate trimise de zei, Stoica rămâne a fi închis pentru lumină.

Erau şi vremuri când Stoica călărea prin munţi şi văi omorând dihanii în vânătoarea de nestemate şi alte bogăţii. Nu era el singurul care fugea după glămujdeala fluviilor sau şoaptele pădurilor, dar acest fapt nu l-a deranjat niciodată. Stoica îşi distrugea duşmanii fără milă. Nu ar fi acceptat niciodată o înţelegere cu duşmanul. Mereu a fost un luptător înrăit. Poate de asta zeii nu-i ascultau rugăciunile!? Straniu, dar locul acesta diavolesc îl îmblânzea. Stoica nu mai încerca să fugă de ceea ce nu-i place.

2.Baldea

Trecând prin lanurile Hădăraşului, ajunsese în pădurea Dârstarului. Cea mai mare pădure din nordul apropiat l-a prins pe Baldea şi camarazii lui. Mâncarea nu mai era atât de multă ca înainte, iar Baldea părea înfometat.

—Priveşte acolo! exclamase Mihoc arătând cu degetul spre un cerb.

Baldea coborî de pe cal, luă arcul în mână şi porni încet spre cerb. Încetul cu încetul, Baldea reuşise să se apropie cât se poate de suficient pentru a-l doborî. Ridicase arcul şi-l îndreptase spre cerb. A tras cu arcul ţintind săgeata în gât. Cerbul căzu la pământ.

—Bravo! exclamase Mihoc, coborând şi el de pe cal ca să apuce prada.

—Nimeni nu o făcea mai bine decât tine. -spuse Branea urmândul pe Mihoc.

Baldea puse mâna pe capul cerbului şi-l privi cu atenţie. A început să-l mângâie şi s-a pus pe gânduri.

"Cât de mulţi cerbi sunt ca să-i omorâm noi, oamenii?" se întrebase Baldea. 
"Oamenii sunt unicele animale ce se omoară între ele fără milă. Făpturi rele ce nu ştiu să trăiască în armonie cu natura."

3.Mihoc

"Teribil de puternic e omul, dar întrebarea e dacă are sau nu raţiune. Evident sau nu, dar omul face parte din procesul unei selecţii naturale pentru că făptura sa reprezintă şi ea o parte din natură. Oare se merită sângele vărsat?!" se întrebă Mihoc târând împreună cu camarazii săi cerbul, spre a-l duce într-un loc mai acoperit. Un loc mai potrivit pentru odihna bravilor.

A început să bată vântul aşa cum nu s-a mai văzut de câteva zile. Acest vânt este unul firesc şi Mihoc ştia asta. I s-a făcut frig, dar Dârstarul este un tărâm mai rece decât celelalte. Mihoc e de pe aici. Este şi el un om crud, poate chiar nemilos. Un lucru e sigur: Mihoc e un orav care ştie ce înseamnă viaţa de pustnic.


Va urma ...



Text: Cătălin Creţu


(c) RBT 2014