BALDEA. VÂNTURILE PĂDURII

Episodul II. Visul


1.Baldea

"Secundele ceasului trec mai greu ca de obicei, iar vântul nu mai e vânt şi soarele nu mai e soare."

Baldea părea speriat, iar tot ce-l înconjura devenea din ce în ce mai straniu. Nu mai era în stare să recunoască lumea în care trăieşte. Inima începu să bată din ce în ce mai încet, iar frunzele cădeau în sus. Camarazii săi dispăru. Baldea pierduseră controlul asupra minţii. Nu el e cel ce gândea.

Cerul trăsniră în două. Soarele fu înlocuit cu luna. Luna abia se mai vedea. Vântul nu se mai simţea deloc deşi copacii zburdau. Speriat, Baldea fuge pe o potecă. Poteca însă se făcu mai îngustă şi s-a împietrit. Făpturile pădurilor au dispărut şi ele. Poteca se transformase-ntr-o prăpastie şi Baldea căzu în întuneric.

2.Branea

Săgeata zbura spre un cerb ascuns printre copacii din susul izvorului. Branea căuta de mâncare pentru camarazii săi adormiţi. Dintr-un motiv necunoscut, Branea era singurul brav orav rămas treaz. "Posibil să fi căzut vreun farmec peste ei", se gândi Branea în timp ce scotea săgeata din gâtul cerbului doborât.

Brusc, prin umbrărişurile pădurilor Dârstarului se auzea nişte foşnete. Branea se îndreptaseră spre deluşorul din susul izvorului pentru a ochi mai bine făptura când aceasta se va arăta.

Branea îşi ciuli urechile şi începu să asculte cu atenţie. Era o linişte mortală. Vântul abia flutura frunzele copacilor, iar izvorul abia se auzea curgând. Peste ceva timp, din acea linişte izbucni nişte foşnete gălăgioase. Branea a îndreptat arcul spre un tufiş de lângă un mesteacăn bătrân şi începu să caute momentul potrivit pentru a trage. Intenţia aceasta fu anulată după ce din tufiş ieşi un câine rănit. Sângera permanent şi abia mai putea respira. Branea prinse arcul în spate şi sări în ajutor făpturii.

3.Balc-câinele

Tremura tot, dar nici pentru a tremura nu prea avea puteri. Când Branea puse mâna pe el, tremuriciul încetase. A apărut senzaţia de siguranţă. O astfel de senzaţie era potrivită în momentul în care el fugiseră de la nişte mercenari fiind rănit cu săgeata la piciorul drept din faţă. Ochii erau trişti şi înfometaţi.

Branea îl luaseră la tabăra oravilor şi-i îngriji rana. Îl hrăniseră şi-i oferi un loc ca să adoarmă în pace, odihnit.

—De azi înainte Balc te vei numi. Vei fi străjerul grupului nostru de oravi. Balc—micul străjer. - îi vorbise Branea câinelui şi porni după cerbul doborât.

4.Baldea şi Stoica

"Unde mă aflu? Ce fel de vrăjeli mai sunt şi astea? De ce nu e nimic împrejur? De ce sunt prins în nimic?" se pomeni a se întreba Baldea după ce căzuse în întunericul nimic.

Se auzea stropi. Nişte stropi diavoleşti. Stropi ce cântau o muzică ameţitoare şi nefirească în acelaşi timp.

Brusc, se aude o voce ce nu părea deloc mulţumită de situaţia în care a ajuns. Baldea merse spre voce. Merse prin nimic. Prin întuneric. La fel de brusc, negreşit, se deschise o uşă. Prin ea trecu un om. Un om bine reliefat, de o statură înaltă, încărcat cu armură şi avea ochii verzi.

—Nu m-am aşteptat să dau de cineva în bezna asta. -spuse omul făcând doi paşi care i-au luminat chipul.

Era un tip bărbos, cu o cicatrice la ochiul stâng şi obrazul drept. Avea o armură puternică şi lucioasă. 

—Ai putea să-mi spui şi mie unde ne aflăm, necunoscutule? -întrebase Baldea.

—Numeşte-mă Stoica. Eu sunt măcelar din Axi Calza. Iar locul ăsta rămâne a fi necunoscut chiar şi pentru mine, deşi sunt de o veşnicie aici.-răspunse omul.

—Eu sunt Baldea. Muntejean de origine. Sunt un orav călător din Kagapor. Călătoresc cu camarazii mei prin lume şi ne îndreptăm spre Bataria. -spuse Baldea.

Dintr-o dată se auzi un tunet puternic şi întunericul devenise lan cu flori. În jurul lui Stoica şi Baldea erau numai flori şi mori de vânt din lemn. În zare apăruse un chip uman.

Va urma...


Text: Cătălin Creţu

(c) RBT 2014