Cerul se umbreşte cu mii de curcubee întunecate.
Pe calea lor o suliţă înfiptă în urzeală, la apus,
cârpeşte poteci de cuvinte lizibile, neobosite,
sub marea curcubeelor întunecate moare supus.
Mă prind în ghiare sentimentele ce vin buiestru
pentru a mă străpunge. Vin să mă supună.
Un roşu aprins ca o faţă stranie a iubirii,
transformă iarba în săgeţi, iar Pământul în Lună.
O ultimă speranţă să văd o lumină e să uit sentimentul,
să mă închid, însă mirosul de sânge şi o muşcătură
mă face mai sălbatic, dar cu un spirit divin.
Nu vreau să scap de umbra Nastăi, năpastăi, de a ei eternă ură.
Înfruntat în luptă, urc sus, la răsărit.
Fug de propriile mele cioburi de iubire.
Mă prefac că mai primesc căldură,
dar zeii ştiu de ce eu sunt prins în neştire.
Text: Cătălin Creţu
(c) RBT 2014
Comments
Post a Comment