O vreme de foame, cu sângele cerbului,
rămasă nemişcată, încălecase grifonul.
Într-un zâmbet larg, prin limbile de foc,
urmărind copacii a găsit supraomul.
Un ghiuj ce se fărâmă în liniştea mulţimii,
urcând pe zidul iernii dinainte ce venise.
Supraomul cade, el încă speră şi respiră,
el îşi umple setea de sânge cu vise.
Pe o măgură eliberată de zei, alungă bezna
plutind pe deasupra gângăniilor apărute brusc.
Loveşte moara de la răspântie, urcând brâul.
Lumea celestă şi măgura lega un tărâm mai îngust.
Devenit de nepătruns, drumul dezorientat de prisos
urzeşte deznădejde în originile pământului.
Capetele din ţeapă ce privesc spre pârâu
indică locul unde pluteşte negura câmpului.
Text: Cătălin Creţu
(c) RBT 2014
Comments
Post a Comment