Harakiri, sau, după cum spun chiar japonezii, seppuku, este un suicid ritualic adoptat în rândul samurailor din Evul Mediu și practicat până în secolul XX.
Seppuku - este o tradiție, în mod direct legată de relația dintre suveran și vasal, samurai și daimyo (prinț). Prin urmare, seppuku este un element al relațiilor de putere. Harakiri făcut numai de samurai era privilegiul clasei lor. Suicidul ritual a fost efectuat în următoarele cazuri: dacă suzeranul l-a condamnat la o astfel de pedeapsă sau dacă samurai a fost defăimat și acuzat de trădarea comandantului, el ar putea recurge la seppuku ca auto-justificare, și, astfel, pentru a dovedi nevinovăția și loialitatea sa față de suzeran.
După cum se știe, seppuku este o procedură de înfingere a sabiei în burtă, extrem de dureroasă și chinuitoare. Acest ritual a fost asociat îndeaproape cu conceptele japoneze de vitalitate: au crezut că stomacul este cea mai importantă parte a corpului, care este viața și centrul corpului. Și efectuarea acestui ritual lichidează forța de viață.
O astfel de pedeapsă a fost considerată onorabilă în societatea japoneză. În primul rând, pentru că însuși samuraiul lipsit de viață pe cont propriu sau la ordinele domnului, și nu au fost supus la moarte de mâinile altuia. În al doilea rând, o astfel de moarte dureroasă este un test pe care samuraiul îl trece cu demnitate. În cazul în care samuraiul era condamnat la seppuku, familia lui nu era persecutată, ea își păstra numele și proprietatea sa. Nedemnă pedeapsa era cea prin decapitarea capului. Aceasta fusese considerată o mare rușine. Capul infractorului se afișa public în întregul oraș.
În mod tradițional, la ritualul seppuku participau doi bărbați: cel care comite suicidul și cel care îl ajută. După cum sa menționat deja, procedura de străpungere a stomacului este foarte dureroasă și moartea, de obicei, nu funcționează. Prin urmare, samuraiul a ales asistentul său, care stătea lângă el, și după ce a introdus sabia în stomac, cel de-al doilea îi tăia capul, reducând astfel suferința samuraiului.
În cultura creștină europeană există o interdicție strictă privind sinuciderea, iar în cea japoneză această interdicție nu a existat niciodată. Creștinii au crezut că organismul uman îi aparține lui Dumnezeu, celuia care le-a creat. Lipsindu-se de viață, persoana care merge împotriva voinței lui Dumnezeu, comite un păcat. În Japonia, se credea că trupul aparține părinților sau unui lord. Corpul samuraiului îi aparține lui daimyo.
Ar trebui remarcat faptul că în istoria Japoniei nu au fost multe cazuri de comitere a seppuku. Cultura de masă pentru reproduce foart des imaginea samuraiului care comite harakiri, astfel încât privitorul ar avea impresia că seppuku era foarte frecvent practicat. Acest ritual a fost destul de rar practicat, iar în secolul al XVIII-lea, a fost interzis acest tip de seppuku, atunci când, după moartea suzeranului, cei mai fideli vasali s-au sinucis. În Evul Mediu, în rândul clasei samurailor, să mori după ce stăpânul a murit a fost considerată formă bună. Dar, la începutul secolului al XVIII-lea a fost interzisă prin lege și, prin urmare, numărul de harakiri a scăzut semnificativ.
În cele din urmă seppuku a fost interzis în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după stabilirea unor legături permanente a Japoniei cu europenii. Harakiri era considrat o metodă barbară și inumană de ucidere, după care a fost înlocuit cu mult mai familiar pentru europeni, spânzurare și împușcare. Cu toate acestea, au fost și cazuri de seppuku comise în secolul XX. Ele au fost deja rare, dar au stârnit mare interes public tocmai din cauza rarității acestora. Așa că, după înfrângerea Japoniei în Al Doilea Război Mondial la harakiri au recurs mai mulți ofițeri militari, iar cel mai recent caz de profil înalt a fost sinuciderea celebrului scriitor Yukio Mishima în 1970.
Text de: Cătălin CREȚU
© BUNGET 2016
Comments
Post a Comment