MIREASMA PARISULUI

Nikolai Mihailovici Karamzin despre Paris

Până și Karamzin, călătorind prin Franța revoluționară din anul 1790, a fost surprins de aspectele luxului și sărăciei pariziene. Conaționalilor le-a sfătuit să se rețină la terasa grădinii Tuileries de unde Parisul arăta grandios și nu șoca mirosul călătorului. După părerea lui Karamzin, să mergi mai departe nu merită, ca să nu dai de "străzile înguste, amestecul ofensator de bogăției și sărăcie; lângă magazinul unui aurar o grămadă de mere și heringi putrezi. 

Grădina Tuileries

"...peste tot murdărie și chiar sânge, ce curge pâraie din rândurile de carne. Veți astupa nasul și veți închide ochii. Tabloul orașului luxos va fi eclipsat în gândurile voastre și veți crede că din toate orașele lumii prin țevi subterane se scurge toată mizeria. Veți mai face un pas și dintr-o dată se va sufla înspre voi savoarea Arabiei fericite sau, cel puțin, pajiștilor cu flori din Provența: atunci, înseamnă că ați ajuns la unul dintre magazinele în care se vând parfumuri și rujuri și care sunt multe aici. Într-un cuvânt, un pas, ba o atmosferă nouă, ba niște obiecte luxoase noi sau de cea mai jegoasă murdărie. Așa, veți fi nevoit să numiți Parisul ca fiind cel mai magnific și cel mai oribil, cel mai parfumat și cel mai puturos oraș. Străzile toate sunt înguste și întunecate din cauza mărimii caselor, Saint Honorè fiind cea mai lungă, cea mai zgomotoasă și cea mai murdară."

"Scrisorile călătorului rus" (1789-1801)

Montfaucon, 1831

Gunoiștele și budele

În prima treime a secolului al XIX-lea populația Parisului a crescut brusc. Medicii francezi scriau cu groază despre murdărie și putoare: orașele europene ale vremii încă nu știau despre poarta hidraulică și canalizarea flotabilă, muncitorii nu știau cum să facă față murdăriei (curățenia se putea face doar pe timp de noapte), gunoiul deseori se arunca direct pe străzi, iar la marginile orașului creșteau gunoiștile, răspândind duhoarea sufocantă. Scriitorul Louis Sebastian Mercier încă în anii 1780 compara Parisul cu o baltă, unde putoarea cimitirească de descompunere se amesteca cu duhoarea târgurilor și aerului vechi al cafenelelor și magazinelor de modă. În epoca Restaurării situația nu s-a îmbunătățit.

Prin vântul nord-estic duhoarea Montfauconului (principala gunoiște din Paris) ajungea până și-n cartierul Marais și grădin Tuileries. La Montfaucon aruncau toate deșeurile Parisului. Acolo erau situate abatoarele  pentru putrezirea excrementelor, iar urina era folosită aparte pentru producția de nitrați. Parizienii de multe ori cereau să fie mutată gunoiștea cât mai departe de oraș, considerând acele mirosuri dăunătoare pentru sănătate. Deși, chiar dacă ordinul de a închide Montfauconul  și de a muta depozitul de deșeuri a fost adoptat, în anul 1817, îndeplinirea acestuia a avut loc abia în anul 1849.

Pisoar public, sf. sec. XIX

În același 1849 este datată propunerea asambșării unor veceuri publice gratuite pentru bărbații își făceau nevoile unde nimerea, iar femeile unde era comod. Locuri populare folosite ca pisoare de stradă erau impasurile, splaiurile și colțuri de străzi. Unul dintre proiectele însănătoșirii Parisului presupunea îdreptarea tuturor jgheaburilor în Sena, din motive că nu mai au nimic de pierdut. În râul Bievre de pe actualele arondismente 5 și 13 și astupat cu pământ la începutul secolului al XX-lea, aruncau deșeurile diferite fabrice de coloranți și gobelenuri (fabrica există până astăzi, în cinstea acesteia a fost numită stația de metrou Les Gobelins).

Străzi înguste pariziene, sf. sec. XIX

Mirosul locuințelor

Cel mai important obiect al deranjării olfactive era "aerul rezidențial", atmosfera apartamentelor și caselor. În epoca monarhiei iuliene a apărut ideea de "afinitate miasmatică": se credea că fiecare loc are un miros specific și se construiește acesta din mirosul clădirii și vaporizarea fizică a locuitorilor. Evident, tot mai mulți locuitori, tot mai strâmte erau străzile, tot mai mare era riscul apariției miasmelor nocive ce se infiltrau în pereți. Din acest punct de vedere principalele surse de infecții erau pensiunele, unde mereau se schimbau locatarii, și, negreșit, birourile cu succesiunea nesfârșită a cererilor diferitor demnități sociale.  

Pentru a scăpa de amestecul mirosurilor înlăuntrul locuințelor, doctorii recomandau aerisirea și ventilarea odaielor. Baldachinele au dispărut din dormitoarele burghezilor din cauza proprietății acestora de a împiedica circulația aerului, astfel fiind considerate dăunătoare pentru sănătate. Deasemenea s-a mutat și încălțăintea din dormitor în budoar.

În anii 1830 printre parizienii înstăriți au apărut noi reguli ale igienei corporale, care presupuneau băitul regulat (o dată în două săptămâni), schimbarea mai deasă a lenjeriei (odată sau de două ori pe săptămână), curățarea zilnică a tuturor dinților pentru menținerea prospețimii respirției (până atunci se spălau doar cei din față) și refuzarea aromelor parfumurilor puternice.




Text de: Cătălin CREȚU

© BUNGET 2015