Skip to main content

MINIMARŢI TALKS: SĂ ÎNŢELEGEM JAPONIA

Hinomaru

Cred că fiecare dintre noi ştim cum arată steagul japonez. Acesta este reprezentat de un cerc roşu pe un fundal alb. Sunt sigur că nu fiecare cunoaşte istoria acestui steag, deşi este interesantă.

Chiar şi japonezii consideră că Japonia este o ţară mică, sărmană, fără resurse naturale, şi că sunt ofensaţi de către natură. De fapt, aceasta nu a fost deloc aşa pe parcursul a aproape întregii istorie a Japoniei. În antichitate, Japonia se poziţiona ca fiind o ţară mare cu resurse bogate. Una dintre denumirile acesteia era "ţara roadelor bogate", pentru că, negreşit, Japonia era luminată de soarele dimineţii. Nu este chiar atât de simplu să recunoşti că tu nu te afli în centrul lumii. Cea mai mare parte din etnii, state, atât în antichitate, cât şi în prezent, se poziţionează ca fiind centru întregii lumi. Japonezii considerau China ca fiind centrul lumii. Chinezii considerau astfel: noi, chinezii, ne aflăm în centrul lumii, noi suntem civilizaţi şi înconjuraţi numai de barbari. Iată că japonezii erau numiţi de către chinezi ca fiind barbari estici. Deşi influenţa filozofiei chineze în Japonia era puternică, japonezii considerau poziţia lor la est ca fiind cea ideală. Ce e bine la est? La est răsare soarele şi de aceea Japonia este luminată prima. Faptul că Japonia este luminată prima, înseamnă că în Japonia are loc dominarea energeticii pozitive, pe care chinezii au poreclit-o Yin şi Yang. 


Japonia feudală

În antichitate, japonezii credeau că ţara lor beneficia de o climă impecabilă. Aceasta se datorează mişcării ideale ale anotimpurilor pe parcursul anului. Anotimpurile sunt bine conturate şi merg consecutiv, precum un tren la orele exacte. În realitate, acest fapt se datorează climei musonice, despre care noi acum putem discuta, însă în antichitate aceasta era văzută ca o calitate numai a lor. Dacă în Japonia clima este bună, atunci Japonia are şi oameni buni. Aici vorbesc despre nişte oameni cu moravuri distinctive, cu o minte lucidă, care se conduc după învăţăturile lui Confucius. Japonezii considerau că ei respectă aceste învăţături chinezeşti mai bine decât o făceau chinezii. Această afirmaţie este susţinută şi de faptul că China a fost cucerită de nenumărate ori de adevăraţii barbari şi nomazi care, negreşit, au dezbinat e fiecare dat calea lor morală. Pe lângă toate acestea, japonezii mai au şi darul longevităţii. În secolele 17, 18, 19, în Japonia trăiau un număr mare de oameni cu vârsta trecută de 100 de ani. Aceştia erau mai mulţi în Japonia decât Europa. Japonezii trăiau mai mult decât toţi vecinii săi şi acest fapt a servit drept mândrie.


Bătrân japonez

Dar iată că a venit şi mijlocul secolului al 19-lea. Până aici japonezii credeau că sunt cei mai buni, cei mai fericiţi, cei mai norocoşi şi cei mai deştepţi. La mijlocul secolului al 19-lea, ţările occidentale deschid Japonia, deşi japonezii nu-şi doreau acest lucru, era greu să rezişti în faţa navelor maritime americane şi europene. Japonezii au fost nevoiţi să deschidă câteva porturi şi atunci s-a făcut clară situaţia Japoniei şi toţi locuitorii acesteia au înţeles cât de înapoiată este ţara lor. 


Kyoto. circa 1860

Japonia era înpoiată nu numai tehnico-militar, ci şi pe planul ideii de "stat naţional". Din acest motiv era nevoie de simboluri care trebuia să îndeplinească funcţia unirii maselor într-un tot întreg ca japonezii să simtă că sunt un popor şi că doar un astfel de popor unit poate concura cu occidentul. Numai într-aşa fel Japonia nu va fi transformată într-o colonie europeană sau americană, pentru că atunci toată Asia era doar colonii, înafară de Japonia. În acea perioadă, în Japonia, nu exista imn de stat, drapel naţional sau stemă. Şi iată că în a doua jumătate a secolului al 19-lea, în Japonia s-a pus problema asta. De la început se gândeau ce să deseneze pe steag că să fie pe deplin reprezentată ţara lor. Într-un final, japonezii au decis că acesta va fi un soare roşu pe fundal alb. Albul reprezintă culoarea purităţii, soarele este acel soare care răsare la est şi luminează Japonia prima,iar culoarea roşie este culoarea focul şi culoarea purificării. Mai ales că împăraţii Japoniei provin de la zeiţa soarelui - Amaterasu. Steagul a fost numit Hinomaru, ceea ce înseamnă "cercul soarelui".


Amaterasu

Steagul naţional este un simbol ce deseori capătă diferite semnificaţii în dependenţă de atmosfera ce domină în ţară. Când în Japonia domina militarismul în anii 30 şi prima jumătate a anilor 40, acest soare care aducea lumină doar Japoniei a devenit simbolul care aducea lumină din Japonia întregii lumi. În aşa fel, steagul japonez devine simbolul agresiunii. Până şi în zilele noastre sunt mulţi japonezi care consideră steagul ţării lor ca fiind un simbol al militarismului. În Japonia este imposibil să vezi vreun drapel agăţat benevol la geam sau prin alte locuri, de sărbătorile naţionale. În mintea lor, legătura dintre acest simbol şi militarism este foarte strânsă, deşi atunci când acest drapel a fost creat, nici vorbă de militarism nu putea fi. Această gândire se datorează fricii inculcate de către occident, care, negreşit, a încercat de mai multe ori să-i transforme pe japonezi în nişte criminali veşnici care vor mereu vor răspunde pentru crimele comise în trecut.


O parte din armata Kwantung japoneză în Manciuria

De fapt, steagul japonez îmi place foarte mult. Este un steag simplu, uşor de recunoscut, dar şi cu un simbolism foarte "cald".






Text de: Cătălin Creţu

RBT 2015 (c)

Comments

Popular posts from this blog

PROIECTUL SNOB: O LECȚIE DE LIMBĂ ȚIGĂNEASCĂ

Țigani căldărari lângă șatră. — Să trăiți! — Să trăiți! — Te aves bahtalo! (unui bărbat) / Te aves bahtali (unei femei) / Te aves bahtale! (mai multor indivizi) - („Să fii fericit, norocos!”) — Te aves i tu! („Să fii și tu!”) — Noapte bună! — Noapte bună!  — Mai lași ă riat! — Pe sastimaste! („Să fii sănătos!”) — Mulțumesc! — Să fii sănătos! — Nais tucă! (unui om) /  Nais tumengă! (mai multor oameni) — Pe sastimaste! — Cu te cheamă? — Mă cheamă Murșa / Patrina. — Sar bușios? — Me bușuiuvav Murșa / bușiov Patrina. — De unde ești? — Sunt din Chișinău. — Katar san? — Andai Kișinev sîm. — De-al cui? — Eu sunt fiul lui Iono / fiica lui Iono. — Kasko/kaski san? — Me sîm le Ionosko șeav / Ionoski șei. — Din ce neam eși tu? — Din neamul dukoni. — Anda ce vița san? — Andal dukoni. — Câți ani ai? — Douăzeci. — Sodengo san? (unui bărbat) / Sodenghi san? (unei femei) — Bișăngo. (bărbatul) / Bișănghi. (femeia) — Ești însurat / măritată? — Nu,

ARHITECTURA STALINISTĂ

Muzeul literaturii din Baku, Azerbaidjan. 1939 Arhitectura stalinistă a fost un curent apărut în URSS la mijlocul anilor 1930 și care a apus la mijlocul anilor 1950, fiind specific ambițiilor totalitare ale lui Iosif Stalin. Această arhitectură a îmbinat câteva stiluri, unite prin caractere comune, care deosebeau arhitectura stalinistă de celelalte curente arhitecturale din URSS (constructivismul, raționalismul) și din afară (preponderent modernismul). Rolul acesteia era monumentalismul clasic, care îmbina elemente din empire, eclicticism și art déco. După cel de-Al Doilea Război Mondial arhitectura stalinistă s-a extins, astfel, pătrunzând și în țările comuniste europene, Republica Populară Chineză și Republica Populară Democrată Coreeană. Exemplare minunate ale acestui stil în Europa putem găsi în republicile ex-sovietice, Polonia și România. Această arhitectură este prețuită de mulți iubitori de artă, slăvită de neo-naziștii și comuniștii ruși, dar și urâtă de susținătorii

ARHITECTURA FASCISTĂ ROMÂNĂ

Hala Națiunilor, București. 1938 Arhitectura fascistă în România a fost o arhitectură asemănătoare cu cea italiană, care făcea propagandă regalistă și care reprezenta progresul țării prin formele sale ultra-moderne și străine pentru România de atunci. Arhitectura fascistă a apărut în România în planul de sistematizare a capitalei din 1935. Construcțiile trebuiau să fie impunătoare, iar regalitatea să aibă o însemnătate mai mare în acest domeniu. Eu am găsit câteva clădiri care sunt niște exemple de arhitectură fascistă inspirată de la italieni sau germani. 1936 Gara se compune dintr-un pavilion principal, care constituie staţia de călători propriu-zisă, o cabină centrală de mişcare, un corp de gardă, precum şi un peron larg, în parte acoperit, de 70 m lungime, destinat pentru protejare împotriva intemperiilor. Primul exemplar este Gara Regală București-Băneasa. În anul 1935 Direcția Generală C.F.R. a hotărât să construiască două gări speciale, una situată în capita