SENDINGUR

        Când am intrat în cameră, se auzeau zgomote din vechiul radiou. Prin barajele mele nazale se străbătea un miros puternic de ţigări americane, nişte mere stricate de pe masa cea mică de lângă uşă, şi, marijuana. La masa de lângă fereastră erau aşezaţi profesorul Denkmar Stănciulescu şi mult stimatul prefect al judeţului, Onufrie Dobre. Aceştia petreceau timpul distrându-se la greu. Fiecare dintre ei avea în mâini nişte cărţi de joc, iar pe masă erau aruncate bancnote şi fişe de poker. După feţele lor vedeam că ambii sunt convinşi de gloria ce ar putea să-i altepte, însă, ochii lui Onufrie Dobre spuneau că domnul prefect este pe cale să piardă nişte lei în acea seară. Nu am stat mult să-i analizez şi am vorbit.
— 'Seara, domnilor. Mă numesc Baldur Caracudovici. Sunt arhitectul trimis de domnia sa Nicuşor Baumstein pentru prezentarea proiectului noului palat din Poiana Nastăi. Îmi cer scuze pentru deranj, însă, peste 3 ore trebuie să plec într-o deplasare şi nu dispun de mult timp pentru prezentarea schiţelor.
       Domnul Stănciulescu scoate pălăria de pe capul său chel şi priveşte vehement spre mine. Mi-a apărut imaginea unui zbir cu o privire terifiantă, îmbrăcat în venghercă şi fumând nişte iarbă.
— De unde aţi luat că vă aşteptăm, tinere? întrebă profesorul Stănciulescu cu o voce liniştită. Deşi părea a fi liniştit, domnul profesor era drogat praf şi nici nu mai putea să-şi controleze emoţiile aşa cum ar face un burghez adecvat.
— Stimate profesor, mie nu-mi pasă dacă m-aţi aşteptat sau nu. Am fost trimis de contele Baumstein şi tot dânsul este cel care mă va primi înapoi la palat pentru a lucra pentru domnia sa şi curtea familiei sale. Dacă nu aveţi nevoie de un arhitect, atunci pot pleca la un pub unde-mi voi aştepta ora de plecare. 
        Domnul Onufrie Dobre scoate din buze ţigara şi dă replica:
— Eşti curajos, dacă ştii cum zic!
        Aici dialogul dintre mine şi profesor ia sfârşit. Profesorul se ridică uşor de la masă, lasă ţigareta aprinsă cu margina arsă la gura sticlei goale de Jim Beam, şi părăsise treptat camera. Rămân doar eu şi domnul prefect.
— Ia loc. Zise domnul Dobre.
        Eu nu voiam să par nepoliticos şi m-am aşezat la masa de poker de la fereastră.
— De unde te tragi, bă? întrebase prefectul purtând o grimasă mizerabilă ce prezenta imaginea unui escroc bucureştean de mare valoare.
— Păi, domnule Dobte, eu sunt originar din Bahcisarai, din Crimeea, însă, am copilărit în oraşul Kiev. Am răspuns încercând să fiu cât mai laconic.
— De ce contele Baumstein te-a ales pe tine? întrebase domnul Dobre.
— Pentru că sunt bun în ceea ce fac. Am răspuns păstrând calmeţea-n ton.
— Te ocupi cu arhitectura? întrebă domnul Dobre fumând ca un bandit din acea ţigară.
— Sunt arhitect ucrainean de origine română. Am studii în acest domeniu. Studii făcute la Kiev şi Sankt Petersburg. Contele Baumstein ştie că sunt bun şi apreciază stilul meu. 
— Ce stil ai? întrebase prefectul bând ultimul pahar de whisky.
— Expresionism neoromânesc cu mici elemente moderniste şi suprarealiste. Răspunsesem după ce mi-am aprins o ţigară rusească de proastă calitate.
— Este actual acest stil? întrebase domnul Dobre.
— Unii indivizi apreciază acest stil. Sunt şi alte opinii, dar nu prea-mi pasă. Răspunsesem după ce am tras adânc din acea ţigară.
        Domnul Onufrie Dobre se ridică după o altă sticlă de whisky. S-a dus până la minibarul din celălalt colţ al camerei. Era un om care iubea mult alcoolul. Un bulgaro-machidon cu fiţe de burghez bucureştean într-un secol al ştiinţei şi dezmăţului. Eu am stins ţigara şi am băgat-o-n buzunar. M-am ridicat de pe acel scaun învechit şi prăfuit. Am scos walterul şi l-am împuşcat pe domnul prefect de două ori în spate în timp ce dânsul îşi alegea o sticlă mai bună şi mai scumpă din minibarul profesoruui Denkmar Stănciulescu. M-am apropiat de el şi i-am mai tras un glonţ de control în cap. Imediat după ce m-am asigurat că-i moartă javra, am plecat. Am ieşit din cameră şi m-am dus în garaj unde se ascundea profesorul. Acolo am dat de el fumând şi bând lângă o Dacie 1100. El a auzit împuşcătura, însă, nu a fugit. Mi s-a părut dubios acest fapt.
— Vrei să mă omori, jigodie? a întrebat profesorul Stănciulescu cu un ton sever.
— Mi-au ordonat s-o fac! am răspuns ochind pistolul spre profesor.
— Am bănuit de la bun început că eşti un intrus, dar nu am crezut că o să mă omori. A declarat profesorul.
— Tu ai avut şansă să te răsplăteşti! am declarat cu dorinţa de a-l împuşca cât mai repede.
— Dobre îi mort? întrebase profesorul lăsând ţigar şi paharul cu alcool pe o măsuţă mică de alături.
— Da! am declarat eu cu un ton mai dur.
— Eu am vrut să mor în Evpatoria. Acolo m-am născut, acolo am vrut să mor. Acum, însă, văd că nu e atât de simplu să mori cum vrei tu. 
        M-am uitat la el din profil, pentru că nici măcar nu a întors capul să mă vadă. L-am privit cu puţină tristeţe, însă, acest fapt nu m-a împiedicat să-i sparg capul un glonţ fierbinte. Profesorul a căzut la pământ, iar eu nu am mai stat să mă uit la el şi am plecat. Am urcat într-un Alfa Romeo Disco Volante roşu, care i-a aparţinut profesorului şi am plecat de la acea casă spre Odesa, unde mă aştepta libertatea şi banii pentru lichidarea acestor doi escroci.



Text de: Cătălin Creţu

RBT2015  (c)