Skip to main content

SOMN UŞOR, BĂ!



Lumina era prea uşoară ca să încep să beau, însă, acest fapt nu era vreun motiv să nu o fac. Ziua era aproape gata. Doar praful mai era dinamic în acea cameră. Am avut nevoie de puţin timp pentru ca să înţeleg că nimic nu va fi ca mai înainte, sperând că măcar ceva se va schimba. Muzica era prea indie ca să nu adorm. Obosit să nu fac nimic şi mai ales, obosit să tac. De fapt, nu am cui să-i vorbesc. Prea singur ca să fiu altceva. Ceva de care nu poţi să scapi din motiv că-ţi place. 

Puţin mai tare decât m-aş fi aşteptat, a bătut la uşa apartamentului. Era prietena mea care demult nu a mai trecut pe la mine. Puteam să fiu mort undeva pe malul Răutului. Nu ştiu dacă-i păsa. Cred că nu. În fine, era ea. A intrat în apartament cu un aer cam isteric. Fără să zică ceva, s-a dus în camera mea de recreare (şi nu e vorba de budă), a luat toate cărţile pe care aveam pe acolo şi le-a băgat într-un sac. Eu tăceam. Am deschis încă o sticlă cu bere, m-am sprijinit de pereţii uşii de la cameră şi am continuat să tac. Ea tot arunca cărţi, caiete, foi cu schiţe în acel sac.

După ce l-a umplut, a decis să iasă din cameră. Eu m-am ferit şi i-am oferit locul, pentru că eram curios. Voiam să ştiu ce putea să facă. A tras după ea acel sac ieşind din apartament, pe scările blocului, până afară. Eu am mers după ea. Deşi credeam că va arunca acel sac de pe balcon în curtea blocului, ea nu asta a făcut-o, ceea ce era puţin bizar, petru că sacul părea destul de greu şi cred că era mai simplu să-l fi aruncat de pe balcon. În fine, ea tot mergea cu acel sac după ea prin curte pe la ora 11 seara şi eu mergeam după ea bând din berea aia nasoală şi lăsând în urma mea apartamentul cu uşa deschisă. 

A ajuns până la malul Răutului şi s-a oprit. A privit mult timp la acel râu păstrând liniştea. Se auzeau maşinile şi troleibuzele care treceau podul din apropiere. Lumina felinarelor de stradă lăsa râul în întuneric. Era o primăvară obişnuită şi noroc am avut că nu era noroi, căci nu mai plouase de mult timp. în urma noastră, prin faţa peisajului urban al blocurilor optzeciste, a trecut o haită de maidanezi fugărind o pisică puţin roşcată. Doar atunci am întors capul să privesc în spate. Doar acel element mi-a furat atenţia.

Fata a aruncat acel sac cu cărţi, caiete şi schiţe în râu. Am aşteptat acel moment vreo 4 minute. Am calculat atâta pentru că într-o casă de pe celălalt mal al râului răsuna o piesă pe care o ştiam şi dura în jur de patru minute. Am aruncat sticla de bere în râu câteva secunde mai târziu. M-am dus încet spre şi m-am oprit în dreapta ei. Mă uitam cum încet pluteau schiţele mele şi cum alergau broaştele pe lângă noi. Broaştele erau mai puţin silenţioase decât prietena mea, însă, şi aceasta respira destul de zgomotos. Rămâneam calm sau, măcar asta părea a fi. Am tăcut puţin, dar m-am săturat şi de asta. 

— Eşti proastă? am întrebat eu privind-o ironic.
— Eşti un nesimţit. Îmi răspunse ea cu o voce puţin cam rece.
— De ce mi-ai aruncat munca în acest râu jegos care deja e arhiplin cu gunoi? am întrebat-o cu speranţa că-mi va răspunde logic şi laconic.
— Pentru că de câteva zile nu m-ai sunat niciodată, nu ai venit să mă vezi, nu ai întrebat de nimeni dacă mai sunt vie sau măcar p-aici prin această ţară tristă. Mi-a răspuns reproşându-mi.
— Nici tu nu ai făcut aceste lucruri. De ce neapărat eu trebuie să te caut? am întrebat-o cu un iz de seriozitate sarcastică.
— Cineva tot trebuia să o facă. A răspuns ea privindu-mă în ochi.
— Acum am un motiv să te urăsc, pentru că mi-ai distrus munca. Ai distrus ceea ce puteam crea fără să mă fac de râs.
— Pentru că era atât de inutil, încât nimeni nici nu atrăgea atenţia. Mi-a răspuns dânsa cu o voce mai caldă decât era la început.

Eu am tăcut puţin. Mă gândeam dacă are dreptate. Am continuat să privesc râul care era atât de trist, încât inoculca tristeţe până chiar şi aerului. Ambianţa era depresivă, iar momentul cauzat de dorul iubitei mele o transforma într-o ambianţă de cenuşă. Eram foarte trist. Trist din motiv că am pierdut o parte importantă din mine în acel râu, la fel cum am pierdut o altă parte importantă din mine înăbuşind pustietatea sufletului cu iubirea. Mai înainte credeam că fără iubire, inima e doar un simplu ceas. Acum însă, am împins-o pe acea oaie la pământ, m-am întors, am băgat mâinile în buzunare şi m-am dus silenţios înapoi în bârlog.



Text de: Cătălin Creţu

RBT 2015

(c)


Comments

Popular posts from this blog

PROIECTUL SNOB: O LECȚIE DE LIMBĂ ȚIGĂNEASCĂ

Țigani căldărari lângă șatră. — Să trăiți! — Să trăiți! — Te aves bahtalo! (unui bărbat) / Te aves bahtali (unei femei) / Te aves bahtale! (mai multor indivizi) - („Să fii fericit, norocos!”) — Te aves i tu! („Să fii și tu!”) — Noapte bună! — Noapte bună!  — Mai lași ă riat! — Pe sastimaste! („Să fii sănătos!”) — Mulțumesc! — Să fii sănătos! — Nais tucă! (unui om) /  Nais tumengă! (mai multor oameni) — Pe sastimaste! — Cu te cheamă? — Mă cheamă Murșa / Patrina. — Sar bușios? — Me bușuiuvav Murșa / bușiov Patrina. — De unde ești? — Sunt din Chișinău. — Katar san? — Andai Kișinev sîm. — De-al cui? — Eu sunt fiul lui Iono / fiica lui Iono. — Kasko/kaski san? — Me sîm le Ionosko șeav / Ionoski șei. — Din ce neam eși tu? — Din neamul dukoni. — Anda ce vița san? — Andal dukoni. — Câți ani ai? — Douăzeci. — Sodengo san? (unui bărbat) / Sodenghi san? (unei femei) — Bișăngo. (bărbatul) / Bișănghi. (femeia) — Ești însurat / măritată? — Nu,

ARHITECTURA STALINISTĂ

Muzeul literaturii din Baku, Azerbaidjan. 1939 Arhitectura stalinistă a fost un curent apărut în URSS la mijlocul anilor 1930 și care a apus la mijlocul anilor 1950, fiind specific ambițiilor totalitare ale lui Iosif Stalin. Această arhitectură a îmbinat câteva stiluri, unite prin caractere comune, care deosebeau arhitectura stalinistă de celelalte curente arhitecturale din URSS (constructivismul, raționalismul) și din afară (preponderent modernismul). Rolul acesteia era monumentalismul clasic, care îmbina elemente din empire, eclicticism și art déco. După cel de-Al Doilea Război Mondial arhitectura stalinistă s-a extins, astfel, pătrunzând și în țările comuniste europene, Republica Populară Chineză și Republica Populară Democrată Coreeană. Exemplare minunate ale acestui stil în Europa putem găsi în republicile ex-sovietice, Polonia și România. Această arhitectură este prețuită de mulți iubitori de artă, slăvită de neo-naziștii și comuniștii ruși, dar și urâtă de susținătorii

ARHITECTURA FASCISTĂ ROMÂNĂ

Hala Națiunilor, București. 1938 Arhitectura fascistă în România a fost o arhitectură asemănătoare cu cea italiană, care făcea propagandă regalistă și care reprezenta progresul țării prin formele sale ultra-moderne și străine pentru România de atunci. Arhitectura fascistă a apărut în România în planul de sistematizare a capitalei din 1935. Construcțiile trebuiau să fie impunătoare, iar regalitatea să aibă o însemnătate mai mare în acest domeniu. Eu am găsit câteva clădiri care sunt niște exemple de arhitectură fascistă inspirată de la italieni sau germani. 1936 Gara se compune dintr-un pavilion principal, care constituie staţia de călători propriu-zisă, o cabină centrală de mişcare, un corp de gardă, precum şi un peron larg, în parte acoperit, de 70 m lungime, destinat pentru protejare împotriva intemperiilor. Primul exemplar este Gara Regală București-Băneasa. În anul 1935 Direcția Generală C.F.R. a hotărât să construiască două gări speciale, una situată în capita