Lumina era prea uşoară ca să încep să beau, însă, acest fapt nu era vreun motiv să nu o fac. Ziua era aproape gata. Doar praful mai era dinamic în acea cameră. Am avut nevoie de puţin timp pentru ca să înţeleg că nimic nu va fi ca mai înainte, sperând că măcar ceva se va schimba. Muzica era prea indie ca să nu adorm. Obosit să nu fac nimic şi mai ales, obosit să tac. De fapt, nu am cui să-i vorbesc. Prea singur ca să fiu altceva. Ceva de care nu poţi să scapi din motiv că-ţi place.
Puţin mai tare decât m-aş fi aşteptat, a bătut la uşa apartamentului. Era prietena mea care demult nu a mai trecut pe la mine. Puteam să fiu mort undeva pe malul Răutului. Nu ştiu dacă-i păsa. Cred că nu. În fine, era ea. A intrat în apartament cu un aer cam isteric. Fără să zică ceva, s-a dus în camera mea de recreare (şi nu e vorba de budă), a luat toate cărţile pe care aveam pe acolo şi le-a băgat într-un sac. Eu tăceam. Am deschis încă o sticlă cu bere, m-am sprijinit de pereţii uşii de la cameră şi am continuat să tac. Ea tot arunca cărţi, caiete, foi cu schiţe în acel sac.
După ce l-a umplut, a decis să iasă din cameră. Eu m-am ferit şi i-am oferit locul, pentru că eram curios. Voiam să ştiu ce putea să facă. A tras după ea acel sac ieşind din apartament, pe scările blocului, până afară. Eu am mers după ea. Deşi credeam că va arunca acel sac de pe balcon în curtea blocului, ea nu asta a făcut-o, ceea ce era puţin bizar, petru că sacul părea destul de greu şi cred că era mai simplu să-l fi aruncat de pe balcon. În fine, ea tot mergea cu acel sac după ea prin curte pe la ora 11 seara şi eu mergeam după ea bând din berea aia nasoală şi lăsând în urma mea apartamentul cu uşa deschisă.
A ajuns până la malul Răutului şi s-a oprit. A privit mult timp la acel râu păstrând liniştea. Se auzeau maşinile şi troleibuzele care treceau podul din apropiere. Lumina felinarelor de stradă lăsa râul în întuneric. Era o primăvară obişnuită şi noroc am avut că nu era noroi, căci nu mai plouase de mult timp. în urma noastră, prin faţa peisajului urban al blocurilor optzeciste, a trecut o haită de maidanezi fugărind o pisică puţin roşcată. Doar atunci am întors capul să privesc în spate. Doar acel element mi-a furat atenţia.
Fata a aruncat acel sac cu cărţi, caiete şi schiţe în râu. Am aşteptat acel moment vreo 4 minute. Am calculat atâta pentru că într-o casă de pe celălalt mal al râului răsuna o piesă pe care o ştiam şi dura în jur de patru minute. Am aruncat sticla de bere în râu câteva secunde mai târziu. M-am dus încet spre şi m-am oprit în dreapta ei. Mă uitam cum încet pluteau schiţele mele şi cum alergau broaştele pe lângă noi. Broaştele erau mai puţin silenţioase decât prietena mea, însă, şi aceasta respira destul de zgomotos. Rămâneam calm sau, măcar asta părea a fi. Am tăcut puţin, dar m-am săturat şi de asta.
— Eşti proastă? am întrebat eu privind-o ironic.
— Eşti un nesimţit. Îmi răspunse ea cu o voce puţin cam rece.
— De ce mi-ai aruncat munca în acest râu jegos care deja e arhiplin cu gunoi? am întrebat-o cu speranţa că-mi va răspunde logic şi laconic.
— Pentru că de câteva zile nu m-ai sunat niciodată, nu ai venit să mă vezi, nu ai întrebat de nimeni dacă mai sunt vie sau măcar p-aici prin această ţară tristă. Mi-a răspuns reproşându-mi.
— Nici tu nu ai făcut aceste lucruri. De ce neapărat eu trebuie să te caut? am întrebat-o cu un iz de seriozitate sarcastică.
— Cineva tot trebuia să o facă. A răspuns ea privindu-mă în ochi.
— Acum am un motiv să te urăsc, pentru că mi-ai distrus munca. Ai distrus ceea ce puteam crea fără să mă fac de râs.
— Pentru că era atât de inutil, încât nimeni nici nu atrăgea atenţia. Mi-a răspuns dânsa cu o voce mai caldă decât era la început.
Eu am tăcut puţin. Mă gândeam dacă are dreptate. Am continuat să privesc râul care era atât de trist, încât inoculca tristeţe până chiar şi aerului. Ambianţa era depresivă, iar momentul cauzat de dorul iubitei mele o transforma într-o ambianţă de cenuşă. Eram foarte trist. Trist din motiv că am pierdut o parte importantă din mine în acel râu, la fel cum am pierdut o altă parte importantă din mine înăbuşind pustietatea sufletului cu iubirea. Mai înainte credeam că fără iubire, inima e doar un simplu ceas. Acum însă, am împins-o pe acea oaie la pământ, m-am întors, am băgat mâinile în buzunare şi m-am dus silenţios înapoi în bârlog.
Text de: Cătălin Creţu
RBT 2015
(c)
Comments
Post a Comment