Aoife este cea mai frumoasă şi inteligentă femelă ever, modelul perfect al unei iubite care să-mi fie camaradă, să-mi fie mereu alături, indiferent de realitate. Ea este modelul perfect al unei fiinţe inexistente.
A vorbi despre iubire a devenit un monolog bizar, faţă de care egoul meu extrem de plictisit proiectează imagini onirice în mintea mea lugubră. Să scriu despre dragoste a devenit un element iremediabil care inoculează ideea utilităţii sale când de fapt, această utilitate este una falsă. Nu că s-ar demoda, dar îi evident că nu mă înalţă şi nu mă ajută să o găsesc pe Aoife. Mi-am injenctat deja prin timpan şi retină ascultând muzică şi citind despre acest "magnific" sentiment al dragostei, care mă doboară lejer prin efemeritatea parodiilor sale. Îs plin de metehne care se scurg neştiutoare prin pix pe foaie scriind versuri absurde dependente de iubire. Dacă suntem ceea ce iubim, atunci eu am toate şansele să fiu abstract. J. Steinbeck i-a scris fiului să nu-i "fie teamă de suferinţă" ceea ce este evident însă, dificil, întrucât noi nici măcar nu ştim ce-i aia suferinţă, nu i-am definit conturul general. Încă nu am un plan de evadare gândit şi de aia risc să rămân o biomasă neproductivă, inconştientă şi alogică, deşi nu sunt sigur nici de aceasta.
Filozoful şi psihologul austriac Otto Weininger, în a sa lucrare "Sex şi caracter" a menţionat anumite aspecte ale dragostei în paralel cu poziţia feminină în societate:
"Femeia, fireşte, reprezintă obiectul creat de Mâinile atracţiei sexuale ale bărbatului. El a creat-o, ca pe un ţel personal, ca pe un chip halucinant, de care cu zgârcenie se apucă visul lui. Ea este păcatul bărbatului, prefăcut în trup. Fiecare bărbat îşi creează o femeie. Dragostea trebuie să acopere acest păcat, nu să-l întărească. Ea înalţă femeia în loc să o distrugă."
Mă pun pe gânduri aceste cuvinte. Dincolo de planul misogin în care acesta inferiorizează femeia, Otto Weininger abordează şi un alt plan, cel al atractivităţii sexuale sub aspectul dragostei care presupune un element estetic şi vine în contradicţie cu ideea iniţială a funcţiei femeii. Am observat că majoritatea operelor contemporane se dragoste se înconjoară în lumea sexului care este egalat cu iubirea. Acestea reprezintă un fel de element firesc care relevă veridicitatea complexă a acestui sentiment în conformitate cu atractivitatea trupească.
Revenind la Aoife, pot să afirm că după o perioadă mai scurtă decât ar putea fi, am realizat că un astfel de chip imaginar ar putea fi util, deşi este foarte controversat. Uneori ajută să fii mai sigur atunci când eşti în căutarea unui astfel de prieten. Ştii aproape exact de ce ai nevoie şi nu este necesar să încerci diferite tipuri. Totodată, acest model, poate să te împiedice să-ţi găseşti pe cineva care ţi s-ar potrivi. Este important ca el să nu domine, ci să balanseze. Trebuie să rămână o parte şi pentru necunoscut.
So, astfel ajung la ideea că Aoife poate nu e chiar ceea de ce am eu nevoie. Fuckin' dubioasă devine situaţia respectivă. Totuşi nu pot să fiu sigur de ce valori ar trebui să ţin cont pentru moment.
Iarăşi revin la o Agartă fără să ştiu dacă va veni vreun final perfect după aceste meditaţii.
Autor: Cătălin Creţu
RBT 2015
(c)
Comments
Post a Comment