Era o noapte seacă, iar soarele încă nu a apus.
La o întâlnire cu moartea dansăm pe oase de vite.
Doisprezece cai albi alergau în jurul taberei noastre,
Doisprezece cavaleri de aur ale pădurii mele iubite.
Unul mai fermecător ca altul. Doisprezece bravi ostași.
Douăsprezece flori aurite ți le strâng din grădina lui Belzebub.
Un alt moment antinevralgic. O altă oaste.
Mefistofelică atmosferă văratecă...
O planete în formă de cub...
Se creează senzația unui moment de singurătate,
Deși suntem mai mulți...
Patru troli au tresărit. Au atacat urgia.
Marii ostași a lui Zamolxis. Marii apărători ai pădurii.
Se aud țipete și glămujdeală toată România.
Zbor capete de trădători întru lichidarea urii,
Întru salvarea lumii.
Se aud cum țipă caii chemați la luptă de biata natură.
Se aud trolii urlând sălbatic, dar cu o tonalitate pură.
Lipsiți de cultură.
Inspirați de natură.
Sclavii mor unul după unul. Gata cu tirania.
S-au ridicat cei înțelepți, cei puternici cu duhul.
Cer libertatea esențialului. Cer să moară trufia.
Clopotul străbunilor bate tare, penetrând văzduhul.
Deasupra mea zboară un vultur. Era mai fioros ca urgia.
Aducea vești bune nobilului nostru rege.
Cică s-au răsculat și alții. Pe Câmpia Mierlei iarăși se luptă.
Răscoala mondială pe care nimeni nu e în stare să o nege.
Lorzii noștri, care luptau cot la cot cu noi,
Pierdeau din frică și deveneau mai agresivi.
Conții, nobilii, clăcașii, toți la luptă sunt egali,
Toți pământenii la luptă sunt activi.
Murit-au dacii? Murit-au slavii?
Murit-au copiii României?
Murit-au celții? Murit-au bravii?
Murit-au dușmanii urgiei?
Cât timp o să mai îndurăm sărăcia?
Cât de des o să organizăm proteste?
Cât timp o să mai stea îngenuncheată omenia?
Când, dacă nu acum, o să trecem peste?
A venit timpul să o luăm de la început.
A venit timpul să scoatem lumea din iesle.
Autor: Cătălin Crețu
(c) RBT 2014
Comments
Post a Comment