O iluzie amară mi se cerne prin gene
Înghițând zeci de vise zădarnice, otrăvite.
Aud cum mă cheamă în șoapte o fată mică,
Văd cum mă urmărește trăsura condusă de vite.
Se ascund țipete ciudate după ochiul lui Odin,
Zboară deasupra capului vrăbii din Taurida.
Se simte cum mă doboară norii lui Freya,
Se aude cum vine Zamolxe din Atlantida.
Ard suflete uscate, arde peninsula Crimeea,
Explodează mii de case, fulgerele se avânt
Spre pupilele ochilor dorințelor mele,
Spre urmele Xibalbei, spre vechiul meu pământ.
Cântă la violă o tânără, lângă casa fierului moale,
Apei nesărate. Lângă casa sacră, lângă poartă.
Se aud tobele nebune ale luptătorilor decapitați,
Iar caii sunt morți și trăsura e moartă.
Text: Cătălin Crețu
Imagine: Harap Alb Continuă
(c) RBT 2014
Comments
Post a Comment