Stelele sunt prinse-n plasa celestă,
Soarele aruncă raze de lumină-n lună.
Cântă pietrele spațiale fluierând
Lejere balade din lumea cea bună.
Mii de suflete se aud urlând
În preajma obeliscului egiptean din piață.
Cad trupuri în plecăciunea morții.
Se văd mii de grimase pe aceeași față.
Aleargă bucuria lăsând ură.
Pleacă pacea pământească, ordinea străbună.
Peste oraș se lasă întunericul,
Aici domină răul și lugubra lună.
Turnul își îmbracă culoare roșie,
Iar Sfânta Inimă se înnegrește.
Casele încep să se dărâme cu încetul,
Iar vaporul de pe Sena nu mai plutește.
Spirite diavolești îndeplinesc voia sorții,
Soldații morții mărșăluiesc spre Arc.
Ard mii de oameni în propriile păcate.
În Paris nu mai e nici urmă de parc.
Mefistofelic îmi zâmbește Luceafărul,
Aruncând spre mine străine păcate.
El le zâmbește tuturor, cu mii de grimase,
Omorând sufletele ce vor fi ușor uitate.
Cad capete, cad membre umane.
Mor străinii, indigenii, animalele.
Săbii rupte, gloanțe pierdute, coifuri sparte.
Nu le mai sunt de ajutor nici pumnalele.
Întunericul a căzut pe oameni,
Peste cei care meritau această soartă.
Diavolul i-a înghițit pe toți odată
Și a deschis în lume prima poartă.
Text: Cătălin Crețu
(c) RBT 2014
Comments
Post a Comment